1Ai fost vreodata curiosi sa analizati oamenii care merg pe trotuare? Ati vazut cat de repede merg? Iau trotuarul ca pe o pista si se misca aproape masinal de la punctul A spre punctul B.
Se izbesc uneori de ceilalti trecatori, pare ca nu vad pe unde calca, trec prin tine daca nu esti atent, sunt ca niste papusi teleghidate, nu te privesc niciodata in ochi. Cu siguranta ii stiti pentru ca sunt pretutindeni.
Alaturi de “alergatori” sunt “melcii”. Au fix acelasi comportament: se misca incet, incet de tot, cocosati sub greutatea gandurilor pe care le cara in spate ca pe o cochilie. Privesc in pamant, sunt ca niste fantome care se strecoara pe langa ziduri, sovaielnic, de parca nu ar vrea sa-i vada nimeni, de parca ar vrea sa dispara, sa se topeasca ingropati sub casa tristetilor pe care o poarta pe umeri.
Starile depresive trebuie tratate ca simptome medicale si tratate in consecinta
Acest tablou multiplicat zilnic pe oricare dintre trotuarele Romaniei nu e numai o metafora, ci si efectul presiunii careia trebuie sa-i facem fata zi de zi. La inceput cu totii fugim, ne grabim sa atingem teluri, sa indeplinim standardul de calitate impus de societate, alergam sa fim primii, sa invingem, sa fim cei mai buni.
In goana asta nu observam cum acumulam o greutate… o purtam pe suflet – sunt regretele, frustrarile, nemultumirile, suferintele, tristetile, compromisurile, amanarile, sunt toate momentele cand renuntam la ce vrem in favoarea a ceea ce trebuie – si cu cat alergam mai mult, cu atat se mareste si apoi cu cat se mareste, cu atat ne incetineste fuga, ne sufoca si asa ne transformam din maratonisti in melci.
Depresia si tacerea, boala conexa
In aceasta metamorfoza se traduce depresia! Da, asta face depresia dintr-un om: ii taie aripile, ii pleaca ochii spre pamant, il paralizeaza intr-un ritm greoi, sufocant sub greutatea unor suferinte pe care le-a acumulat in timp record, cat a tot alergat din punctul A spre punctul B. In plus, aceasta maladie vine la pachet cu o alta boala: cea a tacerii!
Oamenii nu discuta despre depresie, nu cauta ajutor specializat – inca nu suntem suficient de educati, ca societate, incat sa nu ii mai privim pe cei care merg la psiholog ca pe niste nebuni cu acte in regula – si o ignora pana in punctul in care nu ii mai fac fata si cedeaza nu numai emotional, ci si fizic.
Statisticile adunate ani de-a randul anilor de reprezentantii United Nations arata clar ca, in afara de obezitate, depresia e una dintre cele mai raspandite si mai grave boli ale secolului. Depresia e printre principalele douazeci de cauze ale dizabilitatilor la nivel global! Ce e si mai grav e ca din cele aproape 300 de milioane de oameni afectati de aceasta afectiune, mai putin de jumatate au acces la tratament adecvat! Paradoxal, o buna parte dintre ei isi refuza voluntar vindecarea – nu au tratament nu pentru ca el nu exista sau nu le e pus la dispozitie de sistemele medicale, ci pentru ca refuza sa-l ceara!
Nu va fie teama sa vorbiti despre ce simtiti!
In anul 2015 nu e frumos sa fii tristi, asa e? Doar am fost crescuti cu totii in paradigma clovnului: “Hai, micutule, zambeste ca sa nu mai plangi!” De cand eram copii ni se spunea ca nu e bine sa fim tristi, ca melancolia e un afront adus celor care se straduiesc sa-ti ofere o viata mai buna si ca, indiferent de ceea ce simtim, trebuie sa aratam fericiti. Nu conteaza ca nu suntem, important e ce vad cei din jurul nostru.
Va spun din proprie experienta: am trecut prin foarte multe momente grele, momente care acum ma ajuta sa ii inteleg pe cei care sufera de depresie. Am fost acolo si stiu cat de greu e. Mai ales ca ea survine unui apogeu: de cele mai multe ori, exact dupa ce am reusit sa ajungem in varful muntelui, unde cei din jurul nostru ne spun ca vom gasi un cufar cu minuni, o lampa din care vom scoate solutiile tuturor problemelor, picam abrupt in prapastia depresiei. Pentru ca am luptat sa ajungem la niste impliniri pe care nu ni le doream cu adevarat, dar le-am adoptat pe nemestecate, imprumutandu-le cu titlul de valoarea absoluta de la cei din jur. Pentru ca am intrat intr-o competitie- cine e cel mai frumos, cel mai bogat, cel mai destept, cine are cele mai frumoase selfie-uri, cine are cele mai multe like-uri, cine manaca mai putin, cine are gambe mai subtiri, cine are zece copii, cine a imbracat mai multe rochii de mireasa, cine… in fine, totul, totul e o competitie.
Cu cat ne reprimam emotiile cu atat ne adancim intr-o prapastie
Si valul multimii ne ia pe sus, ne smulge din propriile traiectorii si ne pune sa orbitam in jurul unor standarde artificiale. Uitam cine suntem, ne reprimam emotiile negative – “Nu e frumos a fii trist! Esti urata cand plangi!” asa am fost educati – nu ne dam voie la echilibru. Nu exista si bine si rau, in noi trebuie sa existe doar bine. Si cu cat ignoram, cu atat se adanceste golul din noi. Acesta e cel mai scurt drum spre depresie!
Va rog, nu va fie teama sa apelati la un specialist cand aveti momente mai dificile in viata. Nu va fie teama sa plangeti, sa va eliberati de stres, sa le vorbiti oamenilor din jurul vostru despre greutatile pe care le infruntati si gandurile care va macina.
Traiti fiecare stare, permiteti-va sa aveti o zi proasta, sa fiti tristi, sa renuntati la competitia in care v-au impins pretentiile celorlalti.
Nu trebuie sa fim nici cei care fug pe trotuar – plimbati-va, uitati-va la cer, mergeti, trageti aer in piept, pe drum ca prin viata – nici ca melcii – ridicati ochii, dati jos din spate casa tristetilor, nu va tarati, nu va ascundeti de soare, pe drum ca prin viata.
Cu cat o sa acceptati toate emotiile pe care le simtiti, cu cat o sa disimulati mai putin si o sa traiti mai mult, cu cat o sa cereti ajutorul atunci cand aveti nevoie de el, cu atat viata o sa fie mai frumoasa.
Problemele sunt inepuizabile. Sanatatea noastra nu! Aveti grija de voi si totul se va rezolva.
