In aceasta metafora, visul acesta se plimba impreuna cu mine, cumva inaintea mea, pentru ca este legat de viitor si eu il pot vedea, dar nu-l pot atinge inca. Stiu ca in spatiul dintre mine si vis exista acea probabilitate sa nu il implinesc niciodata. Fiind constient de toate acestea, aleg in continuare sa merg inspre visul meu.
Pentru Aristotel a merge inspre frica (frica de a nu reusi, frica de a-ti vedea toate dorintele sau asteptarile naruite) inseamna a spera. Prin urmare, a-ti permite curajul de a fi vulnerabil – vazut de catre ceilalti cu toate dorintele tale, stiind ca nu ai nicio garantie a implinirii, inseamna a avea SPERANTA si CURAJ.
„Nu are sens sa incerc sa: imi caut partener/alt loc de munca/alta atitudine pentru ca oricum, nu va avea niciun efect, sunt definitiv condamnat la ceea ce se intampla acum.” – iata o mostra dintr-un discurs al unui om care si-a pierdut speranta.
Ceea ce frapeaza si doare totodata este nivelul de certitudine despre cum (nu) vor functiona lucrurile si auto-sentinta definitiva de viata care stagneaza. Nu se intampla nimic, totul ramane asa cum este.
De ce se ajunge aici?
Din experienta, ar spune unii, dar mai ales pentru ca avem tendinta sa observam aspectele negative din viata, au valoare adaptativa mai mare decat cele pozitive. Uneori viata pare o loterie injusta si a astepta nimicul de la ea pare mult mai simplu si mai calm.
A avea si asteptari pozitive si frica neimplinirii lor, a depune efortul de a face ceva pentru vis pare mult prea complicat, extenuant chiar. Devenim mai descurajati cand am incercat o data sau de doua ori si nu s-a intamplat nimic din ceea ce speram.
Cred ca macar o data in viata ne-am intalnit cu propria lipsa de speranta, un soi de gaura neagra a existentei, care absoarbe toata energia zilelor noastre. Asadar, de ce am vrea sa avem speranta?
In primul rand, pentru unul dintre cele mai vechi adevaruri: faptul ca orice are un ciclu al sau. Orice proces, de exemplu succesul in cariera, in iubire, are un inceput, o perioada de manifestare si un final. Nimic nu este etern, nici macar tristetea sau esecul nostru nu sunt eterne si toate se pot reinnoi.
Viata presupune intorsaturi de situatii.
Tocmai de aceea, imaginea sperantei ca un vis umblator este atat de valoroasa. Aristotel ne aminteste despre caracterul dinamic al vietii. Succesul ne pare un punct fix cand, de fapt, este un intreg proces; esecul pare un soi de condamnare, desi este doar o alta fateta a primului in acelasi proces.
In al doilea rand, fara a considera ca am incheiat lista cu motive, oare chiar merita ca in viata aceasta sa renuntam la propriile dorinte, sa ne dam batuti? Oare nu imi sunt eu dator mie sa fac tot ce tine de mine ca sa imi implinesc visurile si dorintele? Cu frica cu tot?
Foto: Shutterstock.com