1Acum cateva saptamani m-am gandit la el si dupa cateva zile l-am vazut trecand prin fata restaurantului in care eram. Era o duminica insorita care contrasta cu tristetea care se citea pe chipul lui. Pasea greoi. Mi-a simtit privirea inistenta si m-a privit in ochi si atunci am simtit marea de tristete din interiorul lui. Am avut un impuls sa merg la el, sa stau de vorba cu el, sa-l intreb cum se simte si daca as putea face ceva pentru el. Mintea insa m-a oprit… acum imi pare rau…
Mircea Albulescu a insemnat ceva special pentru mine. Nu doar ca actor. Am crescut cu numele lui mereu pomenit in casa pentru multi ii spuneau tatalui meu ca seama cu el. Aveau aceeasi statura si prestanta, aproape aceeasi voce, aceleasi trasaturi si nu o sa va vina sa credeti, dar la sprancene era o asemanare izbitoare.
Ori de cate ori vedeam un film in care juca domnul Albulescu, proiectam starile pe care le aveam in momentul acela cu tatal meu. Noi am avut o relatie destul de tumultoasa asa ca si starile mele erau variate. Asa ca am crescut cu sentimente de furie, de dragoste, de tristete de dezamagire, razvratire, uneori cu o imensa bucurie fata de domnul Albulescu. Si nu pentru felul in care juca… Ci din cauza si gratie lui tata. De-ar fi stiut el
Cand tata a plecat in urma cu 15 ani, orice fel de aparitie a domnului Albulescu venea in continuare cu multa emotie. De fapt, cu si mai multa emotie!
Aducea in inima mea mult dor, nostalgie, dragoste si, dupa multi ani, bucurie. Bucuria de a-l vedea pe cel care imi aducea aminte atat de bine de tata, de copilarie si de starile mele.
Ma bucuram enorm cand il vedeam, uneori imi venea sa-l iau in brate cu multa dragoste, dar mereu m-am cenzurat, din teama pe care o aveam la acea vreme, sa nu creada ca sunt vreo fana nebuna.
Cat de mici sunt sufletele oamenilor mici
Plecare lui a lasat in urma un gol care foarte repede s-a umplut cu tristete. Am simit cum o puternica legatura cu tatal meu s-a rupt…
Vestea plecarii lui a venit si cu o poveste care m-a intristat pana la lacrimi. Am sa citez din marturisirea facuta de unul dintre cei care l-au vazut cu putin timp inainte sa ne parasesaca. O poveste plina de durere, care ne trezeste la realitatea in care traim, acea realitate in care multi tineri din gereatia mea sau mai mici n-au inteles ce inseamna respectul fata de o persoana in varsta, rabdarea si dorinta de a avea grija de cei carora le datoram atat de mult ca suntem aici.
“Am ajuns la intersectia de la Romana, colt cu George Enescu. Semaforul e din nou rosu. Multi pietoni, foarte multi, traverseaz grabit. Tot timpul e multa lume aici la Romana. Oamenii sunt la maneca scurta, copacii au inverzit, parca a venit vara, e din nou grabita incalzirea globala. Se face galben. Verde.
Un batran inalt traverseaza foarte greu, de-abia merge. A ramas ultimul pe trecere. Instantaneu, claxoane. Multe, un cor cacofonic. Un tanar din dreptul meu, mai tanar ca mine, pe banda 1, injura lung si apasa claxonul cu fata tumefiata. Se aud si alte sudalmi.
Batranul se intoarce, nedumerit, cu o expresie deznadajduită pe chip. E Mircea Albulescu. De-abia merge. Masina din fata mea demareaza in tromba, foarte aproape de el, soferul tipa ceva neinteligibil, coloana se pune in miscare, actorul e pe trotuar, dar inca se mai aud claxoane, cei din spate se grabesc. Mi se face rusine. Si eu claxonez uneori masina din fata la semafor. Sofer de Bucuresti. Mitica.
Azi dimineata primul lucru care imi apare in feed e videoclipul cu smerenia, al lui Dan Teodorescu. Foarte seruit si comentat. Ma gandesc la formatorii de opinie care apar in el. Imediat, cineva de la TVR posteaza ca a murit Mircea Albulescu. Ma gandesc la intamplarea de ieri, de pe trecerea de pietoni de la Romana. Oare si crestinii aia au aflat smerenia in spatii mici, de lemn?
Am ales cateva randuri din povestirea lui Catalin Sava. Intreaga poveste o puteti citi aici.
Ganditi-va putin la ce simtiti. Ganditi-va la oamenii importanti din viata voastra, la cei pe care ii admirati, la cei pe care ii ignorati. Azi. E tot ce conteaza.
