1Nu e vorba de a minti, ci de a nu lasa sa se vada anumite lucruri, de a gandi de zece ori inainte de a spune ceva sau de a actiona intr-un anume fel. Ma tot gandesc… Ce ne opreste sa fim in orice imprejurare si cu oricine complet sinceri? Sa fim ceea ce suntem si sa nu incercam sa cosmetizam atat de mult totul? Sa facem ceea ce simtim si sa iesim din tipare?
Cand ma uit la un copil, imi dau seama ce frumos il face inocenta si sinceritatea. Face ceea ce simte si se lasa vazut exact asa cum este. Cand il doare ceva, plange. Cand e fericit, zambeste. Cand isi doreste ceva, iti zice. Cand ii place ceva, face acel lucru, iar cand nu-i place, pur si simplu renunta. Nu se gandeste ce zice x sau y despre el.
Vorbesc de un copil la o varsta foarte frageda.
Dupa o vreme, intrand in contact cu lumea din ce in ce mai mult, incepe sa se compare: „cum sunt, cine sunt, ce au colegii sau prietenii mei si eu nu?”. Datorita acestei comparatii, incepe sa-i dispara sinceritatea, incepe sa-si doreasca sa fie altcineva decat el insusi si prin asta se minte singur. Nu mai e sincer nici cu sine, nici cu cei din jurul lui.
Acest copil sunt eu si esti si tu. Copilul creste, devine adolescent, comparatiile cresc si ele. Dupa o vreme acest adolescent devine adult, dorinta de comparatie devine o rutina. Cand vede, aude, experimenteaza ceva, primul impuls este de a compara si de a masura acel ceva.
Aceasta comparatie ne distruge din interior.
Cum? Prima data te simti frustrat, apoi nemultumit de cine esti sau de ce detii si mai tarziu incepi sa faci tot ce poti ca sa fii altfel decat esti in realitate si te minti atat pe tine, cat si pe cei din jur. De aici porneste totul, asa ajungem sa nu fim sinceri. Orice om are intuitiv comparatia in sange. Depinde cum o controlezi si daca o folosesti in mod constructiv sau o lasi sa puna stapanire pe tine.
Vreau sa va povestesc cate ceva despre experientele mele in acest sens. De mica ma comparam cu ceilalti. Nu stiu daca m-a influentat in vreun fel atunci, insa in adolescenta a avut o influenta majora asupra mea. Cum imi placea sa port conversatii cu oameni mult mai mari decat mine, tindeam sa ma compar mereu cu ei. Ma intrebam, cum o femeie de 40 de ani poate sa gandeasca in felul asta, sa stie atatea lucruri si sa reactioneze atat de inteligent, iar eu nu.
Tindeam sa ma compar in totalitate cu oamenii pe care ii apreciam pentru ceea ce sunt.
Si simteam ca nu sunt suficient, ca nu fac suficient, ca nu gandesc suficient. Ma raportam la mine exact cum ma raportam la ei. Normal, imi era imposibil sa fiu asa cum e cineva care are dublul varstei mele, e un lucru stiut de toti, insa pentru mine era de neinteles. Nu stiu de ce faceam asta. De fapt stiu, eram destul de independenta de mica si imi doream sa nu gresesc in aproape nimic.
De asemenea, m-am comparat de nenumarate ori cu fetele de varsta mea care aveau o familie unita si petreceau timp de calitate impreuna. Si cand vedeam asemenea familii pe strada, ma bufnea plansul, pentru ca eu nu aveam una. Ei aveau abilitatile pe care eu nu le aveam, aveau alaturi oameni care sa-i ghideze in viata si sa-i incurajeze, iar eu nu.
Lucrul acesta ma facea sa fiu extrem de nefericita.
Insa, paradoxal poate, imi doream ca cei din jur sa ma vada fericita, implinita si puternica. Nu obisnuiam sa spun ce simt pentru ca imi era rusine. Nu voiam sa par neputincioasa. Imi doream sa fiu de fier, de neclintit, desi nimeni in lumea asta nu poate fi asa pentru ca nu e robot, ci o fiinta umana.
De unde vine aceasta falsitate? Din problemele emotionale pe care le dobandim din copilarie. Si putem ramane cu ele atata timp cat nu inceram sa le identificam si sa lucram asupra lor. Tindem sa ne cream o imagine falsa si sa ii facem pe ceilalti sa creada in imaginea asta pentru a fi acceptati. Acest lucru e iluzoriu si distructiv.
Eu am invatat sa ma cunosc pe mine insami, sa stiu cine sunt si cum sunt si sa ma iubesc extrem de mult exact asa cum sunt. Sa nu-mi fie rusine de ceea ce simt si sa inteleg ca absolut fiecare dintre noi se naste unic, frumos si extrem de valoros. Fiecare dintre noi vine pe lume cu anumite talente si abilitati unice.
Descopera-le si dezvolta-le.
Oamenii devin nefericiti si falsi doar pentru ca incearca sa fie altceva decat sunt. Dumnezeu nu aduce pe lume nimic si pe nimeni la intamplare. Daca vei intelege acest lucru, vei fi sincer cu tine insuti, cat si cu cei din jurul tau, nu vei mai simti nevoia sa demonstrezi nimanui nimic.
Foto: Shutterstock.com
