1Mai ales cand vine vorba de abuzul sexual, care este cea mai inspaimantatoare crima imaginabila.
Pe masura ce stiri din toata tara despre traficul si abuzurile sexuale aduse copiilor si adolescentilor se inghesuie in feed-urile noastre cu o frecventa oribil de regulata, nu mai putem sa nu ne intrebam care mai sunt pana la urma drepturile copiilor nostri si cine anume le protejeaza, daca acest lucru se mai intampla cu adevarat? Stim ca au dreptul la hrana si la educatie. Dar nu au si dreptul la protectie impotriva predatorilor?
Articolul 49 (3) din Constitutia Romaniei spune clar ca exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea normal sunt interzise. In plus, si Conventia Consiliului Europei a stabilit ca bunastarea copiilor este o valoare fundamentala in orice stat si ca orice copil are dreptul, din partea familiei, a societatii si a statului, (repet, a STATULUI) la masurile de protectie decurgand din conditia sa de minor.
Nu e o exagerare daca spun ca Romania esueaza lamentabil in a implementa litera legii.
Tara noastra ocupa primul loc in Europa la traficul de persoane: 500 de copii au disparut din Romania in ultimii 29 de ani fara ca politistii sa fi reusit sa le dea de urma (conform informatiilor obtinute de Pro TV din registrele Politiei Romane). Nu mai stim absolut nimic despre acesti copii. Nici daca mai sunt in viata, dar, si mai important, nici daca vreuna din institutiile statului mai catadicseste sa ii caute.
Dar de ce se intampla asta? De ce suntem martorii unei culturi a nepasarii – in cadrul careia vinovatii de abuz sexual, viol sau chiar omucidere a copiilor par sa scape regulat basma curata pentru ca politistii nu-si fac treaba si nu par sa tina prea mult pe birou dosarele copiilor disparuti sau abuzati, preferand sa renunte, sa dea din umeri sau vina pe altcineva?
De fapt, ce spun eu aici? Politia Romana nu reuseste sa salveze un copil nici cand acesta suna de 3 ori la 112. Si stiti de ce nu reuseste? Pentru ca nu ii pasa. Poate parea o exagerare, dar mai ascultati o data inregistrarile din cazul Alexandrei Macesanu. Vocea politistului din a treia inregistrare – plictisita, usor vexata, ba chiar rastita – imi da cosmaruri si acum si ma umple de o furie pe care cu greu reusesc sa o mai controlez. Pentru ca e zero empatie acolo. Zero empatie fata de un copil care implora sa fie ajutat, un copil care, in ciuda varstei fragede, a avut suficienta prezenta de spirit sa sune la politie, nu acasa.
Cat va mai dura pana se vor reforma complet institutiile statului?
Dar si societatea ca intreg, mai ales din punct de vedere moral? Cat mai trebuie sa mai asteptam? Cati copii mai trebuie sa mai sufere sau sa moara? Dar, poate cel mai important, ce putem face noi, cetatenii de rand? E oare vorba de un cerc vicios din care pur si simplu nu mai putem iesi? Ne-am tarat atat de tare ca societate ca am devenit imuni la aceste lucruri si indiferenti la durere? Vocile raspicate din ultimele zile, ca urmare a ororilor de la Caracal, imi dau un pic de speranta. Dar e atat de mica incat nu cred ca e suficient.
Inainte de a publica acest articol, am dat peste o stire in Adevarul despre comisarul Marius Nicusor Rotaru, fost commandant al Politiei Orasului Mizil din judetul Prahova, in prezent pensionar, care a fost trimis in judecata de DIICOT, acuzat fiind, printre altele, de trafic de minori, trafic de persoane, viol, favorizarea faptuitorului si folosire abuziva a functiei pentru a obtine favoruri sexuale.
Daca va imaginati ca e un caz izolat, va dezamagesc. Zeci de cazuri de rapiri sau sechestrari ale unor tinere din orasul Caracal sau din satele din jurul localitatii apar in anchetele derulate de DIICOT in dosarele de trafic de minori si proxenetism. Cel mai recent caz mediatizat este din aprilie 2019 si printre personale anchetate se numara si un politist, conform reporterilor de la Ziare.com.
Cazul Alexandrei ar trebui sa fie un semnal de alarma si impulsul de care noi, ca societate, avem nevoie pentru a face curatenie o data pentru totdeauna. Pentru copiii nostri.
Foto: Facebook – Alexandra Macesanu
